Aţi întâlnit, cu siguranţă, gospodine care, după ce bârfesc vecinii pe banca din faţa blocului se duc la supermarket şi prin asta se consideră „doamne”. Aţi întâlnit, de asemenea, puştani care se laudă că se uită la Taraf TV în sistem hi-definition şi, prin asta, se consider „bărbaţi realizaţi”, mai ales că „femeile” lor dau din buric pe muzica lui Guţă.
Sunt frânturi dintr-un peisaj cotidian, oricât ar fi el de cenuşiu.
Ei bine, nimeni nu se mai minunează nici de „doamnele” amintite şi nici de „bărbaţii realizaţi” prin chinteşenţa manelei.
Dacă, Domane fereşte, cineva vede un om normal, femeie sau bărbat, că aleargă pe marginea drumului, doar din dorinţa de a face mişcare, atunci „sportivul” în cauză este catalogat ca neavând toată ţigla pe casă.
Omul sedentar al Prahovei, ca să nu extrapolăm, îl priveşte pe cel care vrea să facă sport ca pe o ciudăţenie a societăţii.
Tot aşa este privit şi sportul de masă. Ca ceva inutil, ca o pierdere de vreme, ca un rest care zboară din sacoşile „doamnelor” ieşite de la supermarket direct pe plasma „bărbatului realizat” care nu mai poate vedea Taraf TV în sistem hi-definition.
